De ce e mai bine langa mama nu cred ca trebuie sa va explic. Pana si cand ne certam cu consortul, amenintarea suprema este "Plec la mama!". Mama e prima certitudine a noastra ca individ, prima dovada suprema de iubire. Chiar daca un copil la nivel rational nu stie ca mama l-a purtat in burta, ca mama l-a nascut etc, el resimte asta si stie ca langa mama totul e mai bine si mai sigur.

Fie ca mama e mai responsabila sau mai putin responsabila, fie ca pe masura ce trec anii nu mai simtim atata necesitate fizica de a fi langa ea ( asa credem noi ca nu simtim), mama e pana la urma fiinta aia care e adevarul ultim, sa zic asa.  Oricat de rau sau de bine ne-ar fi, mama e o cauza a acestui lucru si ne simtim legati de ea, chiar daca uneori nu mai avem relatii atat de apropiate de ea.

Practic o legatura nu tocmai buna cu mama ne afecteaza. Daca avem o mama care nu prea ne-a dat atentie, care a fost mai severa, chestia asta se vede, la fel daca o mama a fost prea afectuoasa si prea legata de noi, iar se vede. E prima demonstratie a extremelor, cand vrem sa intelegem la ce duc extremele, e interesant de studiat cazurile de legatura mama-copil. Nu trebuie sa facem studii elevate, ci e suficient sa ne uitam la noi, la cei din jur, chiar la parintii nostri.

Recent am vazut un studiu, cu tomograf si tot, despre cum evolueaza creierul unui copil in functie de iubirea pe care o primeste. La copilul privat de iubirea materna, problemele cognitive si emotionale vin chiar din carentele dezvoltarii cerebrale. Se zice ca daca copilul nu plange, nu primeste san. Bun, e bine sa lasam bebelusul sa scanceasca un pic, chiar sa planga, pana sa isi primeasca ce doreste, insa sa primeasca si sa nu ajunga ca plansetul in sine sa devina traumatizant. Asta il ajuta neurologic sa dezvolte parti ale creierului, anume ca trebuie sa ceri ceva sa primesti si tot asa. Tragic este cand un copil plange ore si zile in sir si nu isi primeste afectiune etc.

Inca din vremea interbelica, s-au facut studii pe bebelusi ramasi orfani dupa razboi. Unii din ei au fost crescuti in spitale, de medici si infirmiere extrem de bine pregatiti, isi primeau hrana, caldura, insa nu afectiune, majoritatea mureau sau se imbolnaveau. Cei crescuti si cu gesturi de afectiune ce le aduceau o inlocuire a lipsei afectiunii materne, se dezvoltau mai bine si au putut fi plasati in familii.

Una peste alta: fuck the job & other stuff, cand copilul are nevoie de tine, tu trebuie sa fii acolo. Exista concedii fara plata, exista concedii medicale, copilul tau e acolo si el are nevoie de tine. Sunt situatii in care prezenta ta ca mama amelioreaza lucrurile, am vazut cazuri de copii grav bolnavi care au fost vindecati pentru ca mama a fost non stop langa ei, inclusiv la reanimare si in anumite cazuri chiar in sala de operatie. Nu trebuie sa ajungem pana acolo. De asemenea, ia-ti copilul in brate de cate ori vrei si simti, lasa balariile alea gen "daca il pupi zilnic, devine dependent de fusta mamei". No way, dar va sti macar pe cine sa pupe si cum.