In facultate am iubit enorm cursul de folclor. Ati fi surprinsi sa cititi din versurile si basmele acelea adevarate, care poate nu le gasiti in cartile alea frumoase in care gasiti numai povesti cu fata mosului si fata babei si frunza verde. A fost un curs greu, si ca materie, si ca nivel de acceptare. Am citit vraji, blesteme, doine, balade, bocete, descantece si cele mai dureroase si patimase texte se opreau la iubire si la iubirea parasita. 

Cand o aud pe Maria Tanase cantand Cine iubeste si lasa.... imi dau seama cata patima, cata framantare, cata furtuna aduna sufletul unei femei care isi simte iubirea neimplinita, lasata, abandonata, neimpartasita sau ascunsa. Cantecul Mariei Tanase este bazat tot pe un cantec greu din folclor, chinuit pe alocuri de blestemele fetelor parasite, curatat un pic de incarcatura lor emotionala pentru a putea fi un cantec de scena.

Cultura populara o sa va sperie putin cu povesti cu strigoi, cu zburatori, cu chinuri aprige dorite celor care parasesc fetele, cu amenintari asupra barbatiei celor care lasau fetele grele si plecau in lume.

Citind blestemele si vrajile acelea, mi-am dat seama ca nu am gasit nimic scris despre iubirea implinita. Nimeni nu a povestit despre iubirea aia frumoasa decat romanele siropoase sau filmele americane care ne mai intoxica cu happy end-uri.

Cred ca ne simtim desavarsiti prin iubire si totodata ne temem sa ne aruncam cu totul in ceea ce simtim ca iubim. Viata iti impune norme de conduita pana si in amor, norme de igiena, de contraceptie, de loc, de pozitie, de durata, de marime. Spunem ca invatam sa iubim mereu, ca fiecare iubire ne face sa evoluam, ca de la iubire la iubire suntem mai maturi, desi avem iubirea in ADN, in fiinta noastra si stim ca doar iubirea ne tine in viata.